Cazul Ted Bundy - 3. Timpul schimbărilor

Starea în care era Ted s-a agravat în 1969, o dată cu aflarea adevăratei lui paternităţi. A aflat că “sora” lui era de fapt mama lui naturală, iar “părinţii” erau bunicii lui în realitate. Această descoperire a avut un impact important asupra lui. Michaud spune că atitudinea faţă de mama lui nu s-a schimbat prea mult, dar faţă de Johnnie Bundy devine ameninţător şi ursuz.

E greu de spus dacă aflarea faptului că mama lui îl înşelase pînă atunci, a avut vre-un impact asupra altor defecte de caracter care începeau să se accentueze. De-alungul liceului şi a facultăţii, întotdeauna a plutit un nor de îndoială asupra cinstei lui. Multe persoane apropiate lui îl suspectau de mici furtişaguri. Potrivit lui Marilyn Bardsley, expert în criminali în serie, natura de psihopat a lui Ted fusese dezvăluită de comportamentul lui, dar mulţi dintre cei care i-au fost martori n-au realizat ceea ce experimentau. Furtul fără nici o urmă de vină, de fapt, cu o anumită îndreptăţire, este o caracteristică comună a psihopaţilor. Ba mai mult, furtul de orice fel sau furtul din magazine le provoacă o stare de excitare emoţională. La Ted această necinste se manifesta prin: furtul de mici lucruri la şcoală şi la muncă, furtul din magazine, pătrunderea prin efracţie în anumite case pentru a fura televizoare şi alte lucruri de valoare.

Ted se schimbă dintr-o persoană timidă într-una foarte atentă şi cu un caracter dominant. Se reînscrie la University of Washington şi studiează psihologia, un subiect la care excelează. Bundy devine un student de onoare şi este foarte plăcut de profesorii din facultate.

Tot în acest timp Ted a cunoscut-o pe Elizabeth Kendall (un pseudonim sub care scrie cartea Prinţul fantomă: Viaţa mea alături de Ted Bundy), o femeie cu care a stat timp de aproape cinci ani. Elizabeth lucre ca secretară şi era genul de femeie timidă şi tăcută. Era divorţată şi părea că a găsit în Ted tatăl perfect pentru fetiţa ei. Încă de la început fost foarte îndrăgostită de el şi îşi dorea ca într-o zi să se mărite cu Ted. Dar, Ted spunea că nu era gata pentru căsătorie pentru ca mai avea multe de realizat. Elizabeth ştia că el nu are aceleaşi sentimente puternice faţă de ea, cum avea ea pentru el. Şi îl bănuia în mai multe împrejurări că se întîlnea cu altă femeie. Totuşi, ea spera că timpul îl va readuce în preajma ei, sperînd să-şi schimbe atitudinea. Nu ştia de vechea relaţie a lui cu prietena din California şi că ei au păstrat legătura şi încă se mai vedeau.

În exterior, în perioada 1969-1972, viaţa lui Ted pare să se schimbe în bine. Era mult mai încrezător în el însuşi şi avea planuri mari pentru viitor. Ted începe să depună cereri de ănscriere la mai multe şcoli de drept, în timp ce devine activ în politică. S-a implicat în campania de alegere a guvernatorului din Washington, o poziţie ce i-a permis să stabilească legături cu oameni puternici dinPartidul Republican. A prestat servicii de voluntariat la o clinică psihiatrică. Ted era mulţumit de calea pe care mergea viaţa sa, totul părînd a se îndreptă într-o direcţie bună. A fost chiar lăudat de poliţia din Seattle pentru salvarea de la înnec a unui copil de trei ani.

În 1973, în timpul unei călătorii privind afacerile Partidului Rebublican, Ted se întîlneşte cu fosta sa prietenă. Ea a fost încîntată de schimbările din viaţa lui. Ted era mult mai încrezător şi matur, nu fără nici o ţintă, ca pe vremea cînd erau împreună. S-au întîlnit de mai multe ori, fără ca prietena lui de atunci, Elizabeth, să ştie lucrul acesta. În timpul călătoriilor de afaceri, a curtat-o pe frumoasa tînără din California şi ea s-a reîndrăgostit de el.

Căsătoria a fost un subiect adus de mai multe ori în discuţie de Ted, în timpul multor întîlniri intime ce au urmat în acea toamnă şi iarnă. Totuşi, aventura lor s-a terminat la fel de repede cum a început. La început Ted şi-a revărsat toată afecţiunea asupra ei, dar deodată a devenit rece şi distant. Se părea că el şi-a pierdut interesul pentru ea în doar cîteva săptămîni. Ea nu mai ştia ce să creadă despre acest nou “Ted”. În februarie 1974, fără nici o explicaţie, Ted a încheiat orice legătură cu ea. Planul său de răzbunare a funcţionat. A respins-o la fel cum ea îl respinsese mai demult. Nu l-a mai văzut niciodată pe Ted.

Autor: Rachael Bell

Cazul Ted Bundy - 2. Anii de început

La 24 noiembrie 1964, Louise Cowell dă naştere lui Theodore Robert Cowell la Elizabeth Lund Home (un adăpost pentru tinerele însărcinate care nu sunt căsătorite), în Vermont. Tatăl biologic, un veteran al Forţelor Aeriene, i-a rămas necunoscut lui Ted toată viaţa. La scurt timp după naştere, Ted şi mama sa se mută înapoi la casa bunicilor din Philadelphia. El a fost lăsat să creadă că bunicii lui erau adevăraţii lui părinţi iar mama lui naturală era de fapt sora lui mai mare. Această şaradă a fost creată pentru a o proteja pe mama lui de criticile şi prejudecăţile cu care era privită o tînără mamă necăsătorită.

La vîrsta de patru ani, Ted şi mama lui se mută la rudele lor din Tacoma, în statul Washington. Un an după mutarea lor, Louise se îndrăgosteşte de un bucătar military numit Johnnie Culpepper Bundy. În mai 1951, cuplul se mărită şi Ted primeşte numele tatălui său vitreg, nume pe care îl păstrează pentru tot restul vieţii.

După cîţiva ani, în cadrul familiei Bundy se nasc alţi patru copii. Ted îşi petrece cel mai mult timp îngijind de fraţii lui vitregi, după orele de şcoală. Tatăl lui vitreg încearcă să formeze o legătură special între el şi Ted, organizînd excursii şi alte activităţi specifice relaţiei tată-fiu. Dar, încercările lui Johnnie eşuează şi Ted rămîne detaşat emoţional de tatăl său vitreg. În cartea lor Ted Bundy: Discuţii cu un criminal, Stephen Michaud şi Hugh Aynesworth arată că Ted devenea din ce în ce mai stingherit de prezenţa tatălui său vitreg şi prefer să fie singur. Această dorinţă de a fi numai cu el însuşi s-a intensificat şi probabil a condus la inabilitatea lui de mai tîrziu, de a interacţiona social cu oamenii din jur.

Ca tînăr, Ted era extreme de timid, neîncrezător în el însuşi şi nesigur în împrejurări de socializare. Era adesea ţinta farselor şi bătăilor de joc ale derbedeilor din şcoală. Michaud a analizat comportamentul lui Ted şi a ajuns la concluzia că „nu era ca ceilalţi copii, arăta şi se purta la fel ca ei, dar era bîntuit de ceva: o teamă, o îndoială – cîteodată doar de un vag disconfort – ce îi cuprindea mintea cu agilitatea unei feline. A simţit asta mulţi ani, dar a realizat ce este mult mai tîrziu.” Indiferent de experienţa umilitoare de a fi diferit pe care o resimţea uneori, areuşit să obţină rezultate bune în timpul şcolii, al liceului şi chiar şi în timpul facultăţii.

În timpul anilor facultăţii, Ted părea să se transforme într-un tînăr agreabil şi comunicativ. A început să devină popular şi era considerat „un tînăr bine îmbrăcat şi manierat”. În ciuda acestui fapt, rareori ieşea cu vre-o fată. În timpul liber, interesul lui era atras mai mult de activităţi ca schiatul şi politica. De fapt, Ted era fascinat în mod deosebit de politică, un interes care ani mai tîrziu la propusat, pentru puţin timp, în lumea politică.

Ted a urmat facultatea la University of Puget Sound şi la University of Washington. În timpul şcolii a avut mai multe locuri de muncă mărunte, ca îngrijitor în restaurant sau lustragiu. Rareori stătea la un loc de muncă pe o perioadă mai lungă. Din cauza asta angajatorii lui l-au considerat a fi neserios.

Deşi era inconsistent cu munca în afara şcolii, Ted era foarte concentrat asupra studiilor şi a examenelor. Totuşi, interesul lui pentru şcoală s-a schimbat în timpul primăverii lui 1967 cînd a început o relaţie ce avea să-i schimbe viaţa.

Ted a întîlnit o fată care era tot ce visase el la o femeie.Ann Rule era o femeie frumoasă şi foarte distinsă care provenea dintr-o famile bogată din California. Ted nu putea crede că cineva de categoria ei putea să manifeste interes pentru unul ca el. Deşi se deosebeau în multe privinţe, amîndoi aveau această pasiune pentru schi şi în timpul acestor nenumărate excursii de schi la care se duceau împreună, el s-a îndrăgostit de ea. A fost cu adevărat prima iubire a lui Ted şi, potrivit spuselor lui Ann, probabil prima femeie cu care fusese vreodată implicat sexual. Totuşi, ea nu era la fel de îndrăgostită de Ted ca el de ea. De fapt, l-a plăcut mult pe Ted, dar credea că nu are nici o direcţie şi nici un ţel în viaţă. Ted încerca din răsputeri să o impresioneze, chiar dacă asta implica şi minciuna, lucru care ei îi displăcea în totalitate.

Michaud scrie că Ted a cîştigat o bursă de vară la prestigioasa Stanford University doar pentru a o impresiona pe Ann, dar acolo imaturitate lui a fost expusă. “Ted nu înţelegea de ce masca pe care o folosea l-a trădat. Această primă incursiunea lui în lumea distinsă s-a sfîrşit dezastruos.”

În 1968, după ce prietena lui a absolvit la University of Washington, ea rupt relaţia cu Ted. A fost o tînără care şi-a dat seama că Ted are defecte grave de caracter care nu îl recomandau ca viitor soţ.

Ted nu şi-a revenit niciodată din această despărţire. Nimic, nici măcar şcoala, nu părea să mai prezinte interes pentru el şi pînă la urmă a renunţat la studii, uluit şi deprimat după despărţire. A continuat să păstreze legătura cu ea scriindu-i după ce ea s-a întors acasă în California, dar se pare că femeia nu era interesată de o împăcare cu Ted. Dar el a devenit obsedat de această tînără, neputînd să renunţe la amintirea ei. A fost o obsesie pe durata întregii vieţi care l-a condus la o serie de evenimente ce vor şoca întreaga lume.

Autor: Rachael Bell

Cazul Ted Bundy - 1. Prolog

Colegele de cămin ale lui Joni Lenz nu erau îngrijorate în mod deosebit cînd nu au văzut-o în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1974. Dar, se înserase şi ea tot nu îşi făcuse simţită prezenţa. Atunci s-au hotărît să meargă în dormitorul ei de la subsol ca să vadă dacă era bolnavă. Acolo avea să le aştepte un tablou terifiant.

Ann Rule în cunoscuta ei carte pe tema acestui caz, Străinul de lîngă mine, descrie fapul că tînăra în vîrstă de 18 ani zăcea bătută crunt. O bară metalică fusese ruptă de la pat şi înfiptă cu brutalitate în vaginul tinerei. Imediat după descoperirea ei, Joni a fost transportată la spital în stare de comă, suferind de răni care urmau să o afecteze pentru tot restul vieţii.

Joni a fost a fost una dintre puţinele victime care au avut „norocul” să supravieţuiască atacului lui Ted Bundy, cel care a terorizat întreaga Americă între anii 1974-1978. Se estimează că după Joni, au urmat alte 35 de victime, dar care nu au avut şansa de a supravieţui. Stephen Michaud şi Hugh Aynesworth în cartea lor Singurul supravieţuitor, evocă probabilitatea ca un număr de 40 de tinere au căzut pradă lui Bundy, dar numai Bundy ştie cu exactitate numărul victimelor lui. Un număr pe care l-a dus cu el în mormînt.

Autor: Rachael Bell

Trecînd neobservaţi

Ne imaginăm că putem detecta nebunia, că un maniac cu dorinţe incontrolabile nu îşi va putea ascunde identitatea. În autobuz sau pe stradă îi evităm pe cei cu handicap psihic, pe cei nespălaţi şi neîngrijiţi ce ne indignă cu prezenţa lor. Din contră, dacă vreţi să vă feriţi din calea unui criminal în serie soluţia este să vă feriţi de indivizii fermecători, impecabil îmbrăcaţi şi foarte politicoşi. Ei se amestecă în mulţime, camuflaţi în anonimitate. Se „ascund” în biserici şi în magazine şi stau la pîndă pe străzi. „Îmbrăcaţi-l cu un costum şi va arăta ca alţi zece oameni normali” l-a descris un avocat pe Dahmer. Ca nişte animale de pradă evoluate, ei ştiu să-şi urmărească victimele cîştigîndu-le încrederea. Criminalii în serie nu-şi dau arama pe faţă, ci se ascund în spatele unei măşti de normalitate atent construită.

Masca sănătăţii psihice

Din pricina naturii lor psihopatice, criminalii în serie nu cunosc sentimentul de compasiune pentru altă persoană şi nu ştiu să întreţină o relaţie. În schimb, învaţă să imite un comportament normal prin observarea celorlalţi. Totul face parte dintr-un act de manipulare menit să atragă persoane nevinovate în capcana lor. Au calităţi actoriceşti înnăscute. Henry Lee Lucas se descria astfel: „ A fi criminal în serie înseamnă să fii ca un star de cinema, trebuie sa-ţi joci bine rolul.” Macabrul Gacy obişnuia să se îmbrace ca un clovn; criminalul Zodiac se îmbrăca într-un bizar costum de călău ce era parcă desprins din Alice în ţara minunilor. Ted Bundy îşi atrăgea victimele, deghizat într-un consilier plin de compasiune, al persoanelor traumatizate de violuri.

Cel mai atrăgător rol pentru un psihopat este de a fi într-o poziţie de autoritate. Gacy era o persoană activă şi sociabilă în mediul de afaceri şi în societate. Alţii, ca şi Berkowitz, s-au înrolat în armată şi au fost extrem de patriotici pentru o vreme. Totuşi, rolul de poliţist este cel mai folosit. Purtînd insigne şi conducînd maşini asemănătoare cu cele ale poliţiei le satisface numai nevoia de a se simţi importanţi, dar le şi permit să-şi atragă victimele, încrezătoare în reprezentanţii legii.

În momentul în care sunt prinşi, criminalii în serie îşi pun brusc masca nebuniei – se prefac că suferă de tulburări de personalitate, schizofrenie sau îşi pierd cunoştinţa – pentru a respinge orice urmă de responsabilitate. Chiar şi atunci cînd pretind că îşi arată adevărata personalitate, sunt prinşi în rolul pe care îl joacă. Oare ce spaimă inexprimabilă se ascunde în spatele acestei măşti a psihopatului?

„Şi pînă la urmă ce înseamnă o persoană mai puţin pe faţa pămîntului?” – Ted Bundy(foto). Acest mod de raţionalizare rece arată modul de gîndire al unui criminal în serie. „ Bundy nu va înţelege niciodată de ce oamenii nu pot accepta faptul că el omora numai pentru că aşa vroia el” a spus un reprezentant al FBI.

Ce îi determină pe criminalii în serie să fie ceeace sunt?

La fel cum aceşti criminali îşi taie victimele „ca să vadă cum funcţionează” ( cum motiva Ed Temper(foto) măcelărirea victimelor lui), psihiatrii criminalişti şi agenţii FBI au încercat să pătrundă în mintea criminalilor. Posibilele explicaţii ale comportamentului lor sunt: abuzuri în copilărie, un rezultat genetic, dezechilibru chimic, leziuni ale creierului, expunerea la evenimente traumatice, şi percepţia unei societăţi nedrepte. Implicaţia înfricoşătoare a acestor explicaţii este că o mare parte a populaţiei a fost şi este expusă la una sau mai multe dintre aceste traume. Este un fel de fantezie morbidă ce îi desparte pe aceşti criminali în serie de restul populaţiei?

Noi avem control asupra impulsurilor noastre; indiferent cît de mult ne enervăm, este ceva ce ne opreşte din a ne descărca agresivitatea asupra altora. Le lipseşte oare criminalilor în serie acest lacăt moral de siguranţă? Sau sunt controlaţi de ceva inexplicabil? „Îmi doream să pot să mă opresc dar nu puteam. Nu aveam altă emoţie şi fericire”, a spus Dennis Nilsen. Criminalii în serie sunt cu siguranţă bolnavi, şi numărul lor pare să crească. Dacă aceasta este boala, care e leacul ei?

Autor: Shirley Lynn Scott

„Era ca o dorinţă puternică. ... O dorinţă de nestăpînit, şi cu cît încercam mai mult să o îndepărtez cu atît mă cuprindea mai tare, de a-mi asuma toate riscurile şi să merg să ucid oameni, riscuri pe care în mod normal nu le-aş fi luat pentrucă ar fi condus la arestarea mea.” – Edmund Kemper

De ce este atît de puternică şi de unde vine această dorinţă de nestăpînit? Dacă toţi am experimenta o astfel de dorinţă, am fi în stare să îi rezistăm?

Este ceva condiţionat genetic, hormonal, biologic sau cultural? Au criminalii în serie vre-un control asupra dorinţelor lor? Cu toţii experimentăm ura şi instincte sexuale nepotrivite, totuşi avem un soi de închisoare lăuntrică în care ne ţinem închişi monştrii interiori. Putem să-l numim moralitate sau educaţie socială; acest blocaj interior e călcat în picioare de criminalii psihopaţi. Nu numai că îşi eliberează acest monstru interior, dar sunt şi sclavii poftelor lui animalice.

Criminalii în serie au folosit o serie întreagă de scuze pentru comportamentul lor. Henry Lee Lucas (foto) dădea vina pe educaţia sa; alţii ca Jeffrey Dahmer spun că sau născut cu „ceva” lipsă. Ted Bundy susţinea că pornografia l-a determinat să comită acele fapte. Herbert Mullin, ucigaşul din Santa Cruz cu 13 victime, dădea vina pe vocile pe care le auzea în capul lui şi care îl îndemnau „să cînte cîntecul morţii.” Nemilosul Carl Panzram jura că închisoarea l-a transformat într-un monstru, în timp ce Bobby Joe Long spunea că un accident de motocicletă l-a făcut un maniac sexual şi un criminal în serie. Cei mai mulţi psihopaţi, ca John Wayne Gacy, negau orice fel de vină susţinînd că victimele lor meritau să moară.

Trebuie să fie nebunie – ce om normal ar putea măcelări o altă fiinţă umană pentru plăcerea pe care o produce această faptă? Şi totuşi, cel mai îngrozitor lucru la criminalii în serie este că sunt persoane raţionale şi calculate. „O minte poate fi întunecată fără să fie anormală”, spunea criminalul englez Dennis Nilsen.

Înainte de a vedea cine sunt, trebuie să arătăm mai întîi ce sunt ei de fapt. FBI-ul defineşte o crimă în serie ca:

· Un minim de trei sau patru victime cu o perioadă de pauză între ele;

· De obicei criminalul este un străin pentru victimă – crimele par a fi întîmplătoare şi fără nici o legătură între ele;

· Crimele reflectă o dorinţă sadică de dominare a victimei;

· Foarte rar crimele sunt „pentru profit”; motivele sunt de natură psihologică, nu materială;

· Victima poate avea o valoare „simbolică” pentru criminal; metodele de ucidere pot arăta semnificaţia acestei valori;

· Criminalii aleg ca victime pe cei care sunt vulnerabili (prostituate, fugari, etc.)

Din punct de vedere statistic, portretul obişnuit al unui criminal în serie este: bărbat alb, reprezentant al clasei sărace spre mijlocie, cu vîrsta cuprinsă între douăzeci şi treizeci de ani. Mulţi dintre ei au fost abuzaţi de părinţii naturali sau adoptivi, fizic şi emoţional. În copilărie, criminalii în serie provocau adesea incendii, torturau animale şi îşi udau patul. Prezenţa leziunilor cerebrale este ceva obişnuit. Unii dintre ei sunt inteligenţi şi pot avea o carieră profesională de succes. Sunt fascinaţi de poliţie şi de autorităţi în general. Unii criminali în serie au încercat să devină poliţişti şi au fost respinşi, alţii lucrau ca gărzi de securitate sau au slujit în cadrul armatei. Mulţi alţii, ca John Gacy şi Ted Bundy s-au deghizat în reprezentanţi ai legii pentru a cîştiga încrederea victimelor.

Autor: Shirley Lynn Scott