„Era ca o dorinţă puternică. ... O dorinţă de nestăpînit, şi cu cît încercam mai mult să o îndepărtez cu atît mă cuprindea mai tare, de a-mi asuma toate riscurile şi să merg să ucid oameni, riscuri pe care în mod normal nu le-aş fi luat pentrucă ar fi condus la arestarea mea.” – Edmund Kemper

De ce este atît de puternică şi de unde vine această dorinţă de nestăpînit? Dacă toţi am experimenta o astfel de dorinţă, am fi în stare să îi rezistăm?

Este ceva condiţionat genetic, hormonal, biologic sau cultural? Au criminalii în serie vre-un control asupra dorinţelor lor? Cu toţii experimentăm ura şi instincte sexuale nepotrivite, totuşi avem un soi de închisoare lăuntrică în care ne ţinem închişi monştrii interiori. Putem să-l numim moralitate sau educaţie socială; acest blocaj interior e călcat în picioare de criminalii psihopaţi. Nu numai că îşi eliberează acest monstru interior, dar sunt şi sclavii poftelor lui animalice.

Criminalii în serie au folosit o serie întreagă de scuze pentru comportamentul lor. Henry Lee Lucas (foto) dădea vina pe educaţia sa; alţii ca Jeffrey Dahmer spun că sau născut cu „ceva” lipsă. Ted Bundy susţinea că pornografia l-a determinat să comită acele fapte. Herbert Mullin, ucigaşul din Santa Cruz cu 13 victime, dădea vina pe vocile pe care le auzea în capul lui şi care îl îndemnau „să cînte cîntecul morţii.” Nemilosul Carl Panzram jura că închisoarea l-a transformat într-un monstru, în timp ce Bobby Joe Long spunea că un accident de motocicletă l-a făcut un maniac sexual şi un criminal în serie. Cei mai mulţi psihopaţi, ca John Wayne Gacy, negau orice fel de vină susţinînd că victimele lor meritau să moară.

Trebuie să fie nebunie – ce om normal ar putea măcelări o altă fiinţă umană pentru plăcerea pe care o produce această faptă? Şi totuşi, cel mai îngrozitor lucru la criminalii în serie este că sunt persoane raţionale şi calculate. „O minte poate fi întunecată fără să fie anormală”, spunea criminalul englez Dennis Nilsen.

Înainte de a vedea cine sunt, trebuie să arătăm mai întîi ce sunt ei de fapt. FBI-ul defineşte o crimă în serie ca:

· Un minim de trei sau patru victime cu o perioadă de pauză între ele;

· De obicei criminalul este un străin pentru victimă – crimele par a fi întîmplătoare şi fără nici o legătură între ele;

· Crimele reflectă o dorinţă sadică de dominare a victimei;

· Foarte rar crimele sunt „pentru profit”; motivele sunt de natură psihologică, nu materială;

· Victima poate avea o valoare „simbolică” pentru criminal; metodele de ucidere pot arăta semnificaţia acestei valori;

· Criminalii aleg ca victime pe cei care sunt vulnerabili (prostituate, fugari, etc.)

Din punct de vedere statistic, portretul obişnuit al unui criminal în serie este: bărbat alb, reprezentant al clasei sărace spre mijlocie, cu vîrsta cuprinsă între douăzeci şi treizeci de ani. Mulţi dintre ei au fost abuzaţi de părinţii naturali sau adoptivi, fizic şi emoţional. În copilărie, criminalii în serie provocau adesea incendii, torturau animale şi îşi udau patul. Prezenţa leziunilor cerebrale este ceva obişnuit. Unii dintre ei sunt inteligenţi şi pot avea o carieră profesională de succes. Sunt fascinaţi de poliţie şi de autorităţi în general. Unii criminali în serie au încercat să devină poliţişti şi au fost respinşi, alţii lucrau ca gărzi de securitate sau au slujit în cadrul armatei. Mulţi alţii, ca John Gacy şi Ted Bundy s-au deghizat în reprezentanţi ai legii pentru a cîştiga încrederea victimelor.

Autor: Shirley Lynn Scott